fetiţa cu inima de aur

A fost odată o feţiţă care avea inima din aur. Altfel nu era cu nimic diferită de orice altă fetiţă. Părinţii ei, oameni sărmani, deşi ştiau de aurul din pieptul fetei, trăiau fericiţi în sărăcie şi iubire. Într-o seară, pe când se pregăteau de culcare, oamenii noştri auziră bătăi puternice în uşă.

- Bună seara, oameni buni! se năpusti asupra lor salutul exagerat zâmbitor al unuia dintre cei doi oaspeţi neaşteptaţi, atunci când tatăl deschise uşa. Se vedea că nu sunt de prin zonă, purtau haine de oraş, pălării înalte, pelerine lungi şi pantofi ce fuseseră lucioşi înainte de a coborî din trăsura lucitoare care acum îi aştepta în drum cu cei patru cai negri, graşi, strălucitori de atâta ţesălat, tropotind nerăbdători şi vizitiul ce moţăia pe capră în uniforma lui cu fireturi şi epoleţi stufoşi.

- Bună seara, răspunse stins tatăl, privind întrebător la cei doi.

- Bucuroşi de oaspeţi? continuă pe acelaşi ton voios primul bărbat, în timp ce al doilea statea tăcut în spatele său, înfăşurat în pelerina ce-i acoperea pântecele umflat, cu gulerul ridicat până peste gură şi pălăria trasă până la sprâncene, lăsând să i se vadă în lumina slabă a serii doar uitătura încruntată şi nasul ascuţit, de negustor.

- Dar ce vânt vă aduce pe la noi? întrebă femeia ce venise şi ea, mirată, în spatele bărbatului său.

- Doamnă dragă, scuzaţi-mi impoliteţea şi daţi-mi voie să fac prezentările: acest domn, şi se întoarse puţin arătând spre însoţitorul lui tăcut, vine dintr-o ţară foarte îndepărtată, de aceea nici nu prea vorbeşte, pentru că nu ne înţelege limba. A auzit că aveţi un copil cu inima de aur şi a vrut să vadă cu ochii lui minunea.

- Vedeţi-vă de drum atunci, le răspunse tatăl dând să închidă uşa, nu aveţi nimic de văzut aici. Copilul este un copil ca oricare altul.

- Aşa i-am spus şi eu domnului, continuă omul proptindu-şi un picior în uşă, dar dânsul ar vrea doar să o vadă, nimic mai mult. Deh, contină el pe un ton tainic, aşa sunt străinii ăştia, curioşi. Nu se face să-i refuzăm o aşa de mică plăcere.

- Copilul doarme, sări femeia. Plecaţi! Dacă vreţi să-l vedeţi, veniţi maine pe lumină. Şi trânti uşa, trăgând apoi zăvorul.

- Aşa vom face! mai apucă să strige veselul oaspete, scrâşnind din dinţi de durerea provocată de piciorul prins cu uşa. Vom veni mâine, pe lumină.

Şi, într-adevăr, a doua zi, în timp ce fetiţa se juca veselă prin curte, trăsura se opri din nou în faţa porţii, iar din ea coborâră cei doi, vorbăreţul înalt şi subţiratic şi companionul său taciturn şi rotofei.

Fetiţa era într-adevăr un copil ca oricare altul. Nimic din înfăţişarea sau purtarea ei nu trăda averea pe care o purta. Auzind zgomotul trăsurii, părinţii ieşiră şi ei din casă să-şi întâmpine oaspeţii pe care-i poftiră să se aşeze pe nişte buşteni răspândiţi prin curte. Aceştia priveau cu interes copilul, mai şuşoteau ceva într-o limbă necunoscută, iar când părinţii ajunseră lângă ei, uscăţivul reluă discuţia de unde o lăsase cu o seară înainte:

- Oameni buni, copilul vostru e o comoară. O comoară, înţelegeţi? chicoti făcând cu ochiul, mândru de dublul înţeles al vorbelor sale. Dar spuneţi-mi, este adevărat ce se spune? Fetiţa chiar poartă în ea un bulgăre de aur? O minune! se entuziasmă el după încuviinţarea părinţilor. Vorbiră ei aşa preţ de vreun ceas: omul întreba, părinţii răspundeau iar din când în când musafirii mai şuşoteau între ei în limba aceea neînţeleasă, uitându-se cu interes către copil. Când păreau a-şi fi satisfăcut toate curiozităţile, vorbăreţul trase aer în piept şi spuse:

- Dragii mei, ce-aţi zice dacă v-aş spune că amicul meu, aici de faţă, poate să înlocuiască inima de aur a fetei fără să-i facă vreun rău.
Părinţii săriră în picioare ca arşi. Nici nu vroiau să se gândească la asta. Vânăt de furie şi strângându-şi cu putere pumnul, tatăl îi pofti pe cei doi să plece, în timp ce mama îşi prinse faţa în palme şi izbucni în plâns.

- Oameni buni, faceţi o greşeală, vă supăraţi de pomană, nimeni nu vrea să vă facă nici un rău, credeţi-mă! Lăsaţi-mă să vă explic, totul va fi bine. Veţi fi bogaţi! Mă voi întoarce şi am să vă dovedesc, mai apucă să spună uscăţivul înainte de a dispărea în trăsură urmărit îndeaproape de tatăl mânios.

Şi aşa a fost: aproape în fiecare zi, lunganul se înfiinţa la poarta bieţilor oameni. La început aceştia l-au alungat şi au refuzat să-i vorbească, dar pentru că nimic nu părea să-l oprească din trăncăneală – le vorbea de dincolo de gard, din trăsură dacă îi găsea pe drum sau alergând după ei pe coline când îi prindea la muncă – până la urmă oamenii l-au primit în casă şi i-au ascultat povestea, mai ales că ajunseseră la fundul sacului, nu mai aveau de nici unele prin casă, iarna se apropia grăbită şi cămara era aproape goală. Omul nostru a venit mai întâi cu un presupus renumit doctor, un bătrânel cu monoclu, joben şi geantă de spiţer. Acesta a văzut fetiţa, a consultat-o, a palpat-o uşor, a ascultat-o cu stetoscopul şi le-a explicat părinţilor cum are de gând să-i înlocuiască inima cu una de căprioară, fără a răni copilul care, după tratament, se va reface complet şi îşi va continua viaţa liniştită, ba chiar va alerga mai repede. Apoi a venit cu un tânăr cu înfăţişare de funcţionăraş care le-a povestit părinţilor câte lucruri minunate vor putea cumpăra cu banii pe care îi vor lua pe bulgărele de aur. Le-a explicat de-a fir a păr cum, nu trebuie să-şi facă nici o grijă în privinţa cheltuielilor, că domnul venit de peste mări şi ţări le va asigura lor şi fetiţei cele mai bune condiţii, cei mai buni doctori şi se va asigura că vinde aurul la cel mai bun preţ din lume, astfel încât, chiar şi după ce ei toţi – străinul, guralivul, vizitiul, doctorul, funcţionarul şi oricine altcineva ar mai fi fost implicat – îşi vor fi luat partea, tot le vor mai rămâne destui bani cât să o ducă bine până la sfârşitul vieţii. Încet, încet, uscăţivul îşi făcu loc în casa şi în sufletul bieţilor părinţi, mai ales că aceştia se pomeniră la poartă cu o căruţă de lemne şi una de cărbuni pentru foc, alta cu bârne şi căpriori cu care tatăl repară acoperişul şi alta cu tot felul de merinde care abia încăpură în cămara casei lor.

Mai de voie, mai de nevoie, părinţii începură să se gândească tot mai serios la operaţie dar pentru că tot nu reuşeau să ia o hotărâre – deşi musafirul cu gura-meliţă îi întreba mai direct, mai pe ocolite în fiecare zi – se gândiră să mai întrebe prin jur. Părinţii lor, bunicii fetiţei, nu erau de acord. Se gândeau la sănătatea micuţei şi la viaţa ei de după. Vecinii, deşi nu ştiau motivul pentru care uscăţivul şi toţi acei necunoscuţi se perindau prin satul lor, începuseră şi ei să vorbească. Unul dintre ei, care lucra în oraşul cel mare, îi spuse tatălui într-o seară la cârciumă că vizitatorul cel deşirat este cunoscut ca un mare şarlatan, băgat în tot felul de încurcături şi afaceri necurate. Gura lumii zicea câte şi mai câte dar, deh, nu poţi să crezi chiar tot ce spune lumea. Azi aşa, mâine aşa, până când, într-o seară din toiul iernii, puţin după anul nou, după asfinţit, la poarta casei se opri din nou trăsura din care, alături de lungan, deloc zâmbitor de acestă dată, coborî străinul cel pântecos. Părinţii, care nu-l mai văzuseră de la prima vizită, îngheţară în pragul uşii presimţind ceva rău. Cei doi oaspeţi intrară în casă trecând printre gazde fără o vorbă, se aşezară pe scaune lângă masa pe care ardea o lampă, aşteptară să se aşeze şi părinţii fetiţei după care vorbăreţul spuse:

- A venit vremea să trecem la fapte.

În vocea lui nu mai era pic de veselie, dispăruse complet aerul prietenos cu care îi obişnuise iar vorbele lui se înfigeau ca nişte cuţite în urechile şi în inimile părinţilor împietriţi.

- Dar încă nu ne-am hotărât, îngăimă mama, pierită.

- Nu mai este timp de gândire. Trebuie să luăm fetiţa.

- Nu ne puteţi forţa, protestă şi tatăl. Până la urmă este doar un copil, trebuie să înţelegeţi.

- Nu, voi trebuie să înţelegeţi, strigă uscăţivul lovind cu pumnul în masă încât aproape răsturnă lampa. Aţi avut destul timp. Nu mai putem aştepta. Copilul trebuie să vină cu noi. Vom scoate bulgărele de aur şi vă veţi primi partea, după cum ne-am înţeles.

- Dar ...

- Gata! Maine dimineaţă pregătiţi fata de drum. Vom trece să o luăm.

Străinii deja se ridicaseră şi porniseră spre ieşire. În uşă, slăbănogul se opri, se întoarse şi adăugă ameninţător peste umăr.

- Şi să nu vă treacă prin cap să fugiţi sau ... altă prostie. Dacă mâine nu vă găsim acasă, va trebui să plătiţi pentru tot ce aţi primit în acest răstimp. Aşa că, dacă aveţi de gând să nu ne daţi fata, aţi face bine ca mâine să ne aşteptaţi cu banii pe lemne, cărbuni şi merinde. Şi plecară trântind uşa în urma lor.

Părinţii rămaseră pe scaune, la masă. În cameră era atât de linişte încât trosnitul lemnelor care ardeau în sobă părea asurzitor. Nici unul nu putea să scoată vreo vorbă. Într-un târziu, femeia incepu să suspine înfundat iar tatăl ieşi şi porni pierdut pe drum. Mergea cu privirea în pământ, târându-şi picioarele prin zăpada înaltă în timp ce pe capul descoperit i se aşezau fulgii ce cădeau molcom în noapte. O mie de gânduri îi treceau prin minte. Ştia că nu va putea plăti nicicând datoria şi se blestema pentru clipa în care îi lăsase pe acei străini să-i calce pragul. Dar mai negru decât toate îi era gândul că i-ar putea face rău fetei. Picioarele îl purtară spre casa mamei sale care reuşi să smulgă de la el motivul tristeţii care îl apăsa. Bunicul copilei ascultă şi el povestea după care îi spuse fiului său:

- Mergi acasă şi culcă-te liniştit. O să fie bine.

Omul nu era convins. Dar ceva din privirea bătrânului său tată îl convinse. Merse acasă unde îşi găsi nevasta în acelaşi loc în care o lăsase, adormită cu capul pe masă şi cu faţa încă udă de lacrimi. Se aşeză alături şi într-un târziu adormi şi el. Se trezi într-o hărmălaie cumplită. Voci amestecate de femei şi bărbaţi răsunau tot mai aproape. Crezu întâi că visează dar văzu că şi femeia lui, atunci trezită, ascultă mirată şi îngrijorată aceleaşi glasuri. Săriră aproape deodată de pe scaune pentru a da fuga la fereastră. Nu mică le fu mirarea când îl văzură pe bunicul fetei în fruntea unei cete de săteni, intrând pe poartă. Cei doi părinţi ieşiră şi ei în curte pentru a afla ce se întâmplă.

- Le-am povestit tuturor, se grăbi bunicul să le spună înainte de a apuca să întrebe ei ceva. Vom sta aici cu toţii şi vom apăra fetiţa. Nu vor îndrăzni să vină să o ia cu noi aici.

Părinţii erau înmărmuriţi. Nu se gândiseră la aşa ceva. Ei nici nu avuseseră curajul să spună cuiva de inima de aur, de teamă ca nu cumva cineva să facă rău copilei. Acum toată lumea ştia şi toţi erau hotărâţi să o apere. Mărşăluiau prin curte şi pe drum, prin faţa porţii, decişi să nu lase pe nimeni să le ia micuţa comoară. Din casă, fetiţa care nu ştiuse niciodată cât de preţioasă este piatra pe care o purta cu ea peste tot, nu bănuia nimic din cele întâmplate în ultimele luni şi nu pricepea ce-i cu toată lumea aceea adunată în curtea casei lor, privea uşor amuzată de după o perdea de la fereastra camerei. Îşi ţinea ochii întredeschişi, căci nu se trezise cu totul iar lumina răsfrântă din zăpadă o deranja, şi îşi strângea la piept păpuşica de cârpă, prietena ei cea mai bună.

Bunicul avusese dreptate, trăsura străinilor apăru în capătul uliţei dar văzând mulţimea strânsă făcu repede cale-ntoarsă şi nu se mai întoarse niciodată. Câteva zile mai târziu însă, sosi o scrisoare prin care tatăl era chemat la oraş, la judecată pentru neplata datoriei. Ajuns acolo, rămase pentru o săptămână, timp în care îi revăzu în fiecare zi pe cei doi, uscăţivul care înşiră acuzaţiile în faţa judecătorului şi grăsanul care rămase, ca de fiecare dată, mut. Auzind confirmarea tatălui că, într-adevăr, a primit de la cei doi toate cele pomenite, bătrânul judecător hotârî pocnind cu ciocănelul său de lemn în masă că datoria va trebui plătită până la sfârşitul lunii. Întors acasă, bărbatul încă îngrijorat de soarta lor avu o surpriză: curtea lor era în continuare plină de oameni. În mijlocul tuturor, nevasta lui era plină de zâmbete şi fericire.

- Ce se întâmplă? întrebă bărbatul neliniştit.

- Vin oameni într-una! răspunse femeia veselă. Au început deja să vină şi de prin satele vecine, chiar şi câţiva din oraş.

- Şi de ce te bucuri aşa?

- Pentru că toţi cei care vin lasă câte un ban doar pentru că o văd pe fetiţă. A fost ideea bunicului.

- Dau un ban doar ca s-o vadă?

- Da! Şi mai mult, cei veniţi de la drum lung cer de mâncare şi bautură şi plătesc pentru ele. Unii au rămas să şi doarmă prin vecini. Şi au plătit şi pentru asta.

- Asta înseamnă ...

- Înseamnă că o să ne putem plăti datoria.

Bărbatul era încântat. Privi la oamenii răspândiţi prin curte, privind curioşi la fetiţa lui care se juca voioasă prin zăpadă. Dar nu putea sta prea mult, se puse repede să umble printre ei şi să-şi ajute soţia cu trebăluitul. În timpul ăsta, hâtrul bunic umbla printre curioşi strângând bănuţii într-o desagă.

Pelerinajul a continuat mult după aceea. Zi după zi, oamenii veneau să o vadă pe copila cu inima de aur. Nimeni nu părea supărat că vede doar un copil ca oricare altul şi lumea continua să vină chiar dacă unii ajunseseră să spună că totul e doar o poveste. Până la sfârşitul anului părinţii reuşiseră să-şi plătească datoria, să repare casa şi să facă chiar şi o odaie pentru oaspeţi. Îşi luară cai şi trăsură nouă, animale şi păsări ca să-şi hrănească vizitatorii. Trăiau cu toţii fericiţi.

Bunicul mai puse la cale o trăsnaie: ciopli dintr-un trunchi de copac o statuie a fetiţei ţinând o inimă de aur în mână şi o înălţă pe un soclu lângă drumul cel mare ce trecea prin satul lor, în locul mai larg în care se întâlneau duminica oamenii la vorbă. Aşa a reuşit el să scoată inima de aur fără ca micuţa să sufere câtuşi de puţin. Iar toţi cei ce au venit după aceea să vadă fetiţa, se opreau la trunchiul cioplit, fără să o mai caute măcar adevărata copilă.

            Anii au trecut, fata a crescut şi a devenit femeie, s-a măritat şi a avut la rândul ei copiii şi nepoţi, toţi numai carne şi oase, fără fir de aur în ei. Rând pe rând bunicii ei s-au stins, apoi şi părinţii, vecinii, astfel că, după o vreme, doar ea mai ştia cine era adevărata fetiţă cu inima de aur. Iar după ce nici ea n-a mai fost, a rămas povestea, pe care şi astăzi o mai spune câte-un bătrân celor care încă mai vin să vadă trunchiul cioplit din mijlocul satului. Aşa am auzit-o şi eu şi v-am spus-o acum vouă.