Despre externalităţi, problema călătorilor clandestini şi tragedia proprietăţii comune (articol publicat în secţiunea "Discuţii" din revista GQ / oct-dec 2011).
Tot ce facem are efecte în lumea din jur. Pozitive sau negative, vizibile mai mult sau mai puţin, acum sau mai târziu, efectele există. Întrebarea care se pune este dacă ni le asumăm sau nu. Când vine vorba de activităţile economice, aceste efecte externe, conexe activităţii principale, se numesc „externalităţi” şi pot fi de natură socială – atunci când sunt afectaţi oameni fără legătură directă cu afacerea respectivă – sau de mediu – când cea care suferă în tăcere este natura. Câteodată externalităţile pot fi pozitive din punct de vedere social, generând pentru agentul economic „problema călătorului clandestin”, denumirea putând fi interpretată ad litteram: introducerea mijloacelor de transport a atras după sine şi apariţia primilor blatişti, emisia radio - TV a înălţat antene ilicite spre cer, iar reţelele de electricitate nu au rămas nici ele neparazitate. În acest caz, ce e rău pentru business e mană cerească pentru cei ce folosesc serviciul fără să plătească pentru el. Dar cum clandestinitatea, fireşte, este în afara legii, externalităţile pozitive sunt practic interzise muritorilor de rând. Nici mediului nu îi este dat să se bucure fără bani de eventuale efecte adiacente vreunei activităţi economice, cel puţin eu, unul, nu am aflat de un astfel de caz. Dar să sufere i se întâmplă adesea. Iar atunci când natura suferă, mai devreme sau mai târziu suferim şi noi.
În lumea afacerilor, externalităţile negative se traduc în costuri. Gradul lor de internalizare de către o afacere reprezintă nivelul de asumare al acesteia, măsura în care conceptul de sustenabilitate – ca intersecţie a efectelor economice, sociale şi de mediu, prezente şi viitoare – este îmbrăţişat de businessul respectiv. O fabrică de mobilă, de exemplu, va contabiliza valoarea lemnului folosit ca materie primă, la preţul de achiziţie. Acesta este un calcul pur economic. Însă din punct de vedere ecologic, dincolo de această valoare există multe alte costuri care ar trebui luate în calcul: valoarea pădurii din care provine lemnul, costul refacerii şi îngrijirii ei până la un stadiu similar de dezvoltare, valoarea speciilor de floră şi faună ameninţate sau dispărute odată cu tăierea pădurii, valoarea eventualelor pagube provocate de alunecările de teren sau inundaţiile apărute ca urmare a dispariţiei respectivilor arbori, costul medicamentelor şi consultaţiilor medicale pentru populaţia din zonă, confruntată cu boli respiratorii generate de degradarea calităţii aerului, cauzată de dispariţia „plămânului verde” din dotare. Aceste efecte, de cele mai multe ori, nu sunt evaluate nicăieri, la niciun nivel al lanţului de distribuţie, nu apar în registrul de casă sau în balanţa contabiă, ci rămân mai mereu un fel de fatalitate: „Eh, asta e!”. Apoi discursul se mută rapid pe calitatea produsului finit şi preţul de nerefuzat al acestuia: „Ieftin şi bun!”
Externalităţile negative asupra mediului apar ca urmare a absenţei sau alocării neclare a drepturilor de proprietate. Dacă în cazul pădurii din exemplul de mai sus, problema proprietăţii se poate rezolva relativ uşor, lucrurile se complică în cazul atmosferei – către care se externalizează în fiecare secundă, prin milioane de coşuri de fum şi ţevi de eşapament, giga-tone de CO2,, praf şi noxe – sau al unui râu folosit de mai mulţi agenţi economici drept canal de scurgere pentru reziduurile procesului de producţie. Al cui este aerul? A cui este apa râului cu pricina? Cine ar trebui să evalueze costurile degradării calităţii apei şi ale tuturor consecinţelor acesteia, presupunând că aceste costuri sunt măsurabile? Cine ar trebui să le suporte? Cât costă, de exemplu, faptul că Yangtze, cel mai mare fluviu din China, la cei 3.500 km ai săi, este practic mort din cauza poluării industriale, iar cele 186 de oraşe din lungul bazinului său, inclusiv megalopolisul Shanghai, sunt în pericol să rămână fără apă potabilă? Care este preţul dispariţiei irecuperabile a delfinului de apă dulce, alături de multe alte specii de plante, peşti, păsări şi animale? Cui ar trebui să-i fie trimisă factura pentru acest cost? Până va fi găsit sau impus un răspuns mai bun, costul rămâne să-l suportăm cu toţii, cei de acum şi cei ce vor veni, noi, care suntem tot mai mulţi de la o generaţie la alta, noi, actori în „Tragedia proprietăţii comune”.
Conceptul îi aparţine ecologistului american Garret Hardin („The Tragedy of the Commons”, Science, decembrie 1968), care avertiza încă de acum 43 de ani că bunurile comune – adică în proprietate neexclusivă (cu acces liber), dar cu utilizatori pe poziţii de rivalitate (mai mulţi beneficiari înceamnă mai puţin pentru fiecare) – precum apele internaţionale, reţeaua hidrografică, atmosfera, toate resursele pe care acestea le găzduiesc şi toate serviciile pe care acestea le prestează (de transport, furnizare de energie etc.), vor conduce mai devreme sau mai târziu la această tragedie. Hardin îşi explică teoria folosind exemplul unei păşuni comune pe care îşi pasc oile mai mulţi ciobani. Pe scurt, povestea e cam aşa: iniţial toate mioarele au loc suficient şi iarbă grasă, iar păstorii cântă veseli din fluier, că li-s oile grase, dau lapte mult şi brânza-i bună de vândut pe parale multe. Văzând aşa belşug, ciobanii încep să ţină tot mai multe oi, care le aduc şi mai mulţi bani de la an la an. După o vreme însă, oile ajung să stea cam înghesuite pe pajişte, iarba nu mai creşte, iar ciobanii încep să se certe. Fiecare ar vrea să îşi mărească turma pentru a-şi spori venitul, dar nu prea mai este loc. Povestea are variante multiple de final: ciobanii ori îşi împart păşunea, ori îşi limitează numărul de oi, ori o dau în „Mioriţa” şi încep să-şi poarte sâmbetele. Nu se stie, iar ideea este oricum alta: creşterea nelimitată a intereselor personale într-o lume cu resurse limitate conduce la un moment dat la conflict. Însă, dincolo de teorie, la „Tragedia proprietăţii comune” găsesc demnă de luat în seamă concluzia autorului: „Problema populaţiei nu are o soluţie tehnică; este nevoie de o extensie fundamentală în moralitate.”
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu